Dulce Noiembrie in Buila Vanturarita

Dar sa revenim. La refugiu, putin dupa ora pranzului, liniste si pace. Eram doar eu si natura in toata splendoarea ei.

Dupa ce am intrat in camera unde aveam sa dorm si mi-am scos lucrurile din rucsac am constatat ca am luat din greseala alt sac de dormit: unul de vara, in loc de cel de iarna.

Cum naiba? Mi-am zis ca asta e, se intampla si altora. Mda…nu prea era reconfortant gandul asta dar trebuia sa ma impac cu el.

Am iesit din refugiu, am luat aparatul foto cu mine, si am plecat catre Hornurile Popii. Visam de ceva vreme la clipa asta: sa am o dupa amiaza doar a mea, in care sa ma fatai prin zona de langa refugiu, sa ma duc in creasta si sa ma catar pe tot felul de varfulete, si sa incerc sa surprind cat mai multe momente faine.

Un lucru era sigur: avea sa fie frig tare la noapte. Te uitai la cer, la fuioarele subtiri de nori din stanga, la norii mai intunecati din dreapta, si ,,miroseai frigul din aer”. Incepusera sa ma usture narile de frig.

Incepuse sa bata si vantul destul de tare. M-am incapatanat insa si nu am stat locului. Am prins niste unghiuri frumoase de deasupra hornurilor. Intotdeauna mi-a placut cum se vede refugiul de sus. Imi aduc aminte ca mai demult m-am asezat in varful unuia din hornuri si am stat acolo…o vreme. M-am uitat in zare si am savurat momentul; nimic mai mult.

Acum, ca sa nu inghet de frig, am alergat stanga – dreapta si inainte – inapoi, si am incercat sa fotografiez cat am putut de mult. La un moment dat, dupa mult timp, mi-au inghetat mainile. M-am dus catre refugiu ca sa imi pregatesc masa.

Aveam la mine primusul cumparat in urma cu 12 ani! Am multe amintiri faine legate si de primusul asta. Prin cate locuri l-am dus…cate supe instant am gatit cu el, cate piureuri, fasole, cate ceaiuri…

Mi-am facut niste delicioase supe cu taitei, apoi am mancat niste branza, pate de ficat, ceva legume (cred ca am avut o galeata de morcovi la mine), ceva dulciuri…si apoi m-a luat somnul :)).

Se facuse destul de frig insa avea sa se faca si mai frig, dupa cum veti vedea.

Am hotarat sa dorm sus, pe principiul: aerul cald se duce sus. Pe dracu’, asta e poveste de adormit copiii :)).

In fine, pun toate hainele pe mine (la capitolul asta stateam bine), si ma bag in sacul de dormit. Cum nu am nimic de citit la mine (data viitoare ar fi bine sa imi iau o carte pentru astfel de nopti lungi) ma asez pe spate si stau si meditez. In linistea aia mormantala, stau cu lampasul pe frunte, pe spate, cu mainile pe piept. Zici ca ma antrenez pentru cele vesnice :)).

Este de abia ora 17:30 si incep sa constientizez ca ma va astepta o noapte lunga si friguroasa. Se va face lumina pe la 6:30. Mamaaaa, cat am de asteptat sa se faca lumina zilei.

La un moment dat atipesc. Mi se pare ca dorm o gramada asa ca ma trezesc. Dar atipisem doar vreo 40 de minute. Deci mai am ceva de asteptat pana dimineata.

Cand stateam eu asa, linistit, ceva (sau cineva) imi tulbura gandurile. Ei bine, era un….soricel! Si acum, sa fac o paranteza: in 2013 am stat doua nopti la refugiu si tot un soricel m-a deranjat. S fi fost acelasi, ma intrebam eu? Cine stie si ce importanta are?

Bai frate…din momentul ala…de cand am vazut (sau revazut) soricelul, nu am mai putut sa inchid un ochi. Acum imaginati-va: stateam cu lampasul aprins, urmarind cu fasciculul de lumina soricelul. Soricelul se misca prin camera ba pe rucsacul meu, ba pe masa, ba pe piciorul ,,patului”, ba pe langa primus, ba se ducea afara numai pentru ca mai tarziu sa revina…si asa mai departe.

Evident ca imi imaginam ca o sa vina pe sacul meu de dormit, ca o sa se bage in el in timp ce dorm, ca ma voi trezi cu el pe fata, ca o sa imi roada mancarea (asta patisem in Ciucas la hotel Cheia, dar asta e alta poveste), ca o sa ma stranga de gat in somn sau ca o sa imi puna o perna pe fata…

Cred ca l-am studiat stand in toate pozitiile posibile: stateam pe burta, cu mainile sub barbie si ma uitam la el; stateam sprijinit intr-o mana…apoi in cealalta; stateam pe o parte pana incepea sa ma doara soldul. Ma temeam sa nu atipesc si sa nu vina Mickey peste mine.

La un moment dat, vazand ca vrea sa se bage in rucasc, mi-am luat rucsacul si mi l-am bagat in sacul de dormit.

Asa am stat pana pe la ora 22, poate 23. Pe la 23 am atipit si m-am trezit inghetat bocna putin dupa miezul noptii. De atunci pana cand s-a luminat de ziua nu am mai putut sa adorm. Partial de frig, partial fiindca ma gandeam la Mickey.

Am incercat sa ma pun in tot felul de pozitii in care am crezut ca pot sa ma incalzesc. Ultima oara (si asa am stat pana dimineata) am stat in sezut, intr-un colt al refugiului, bagat in sac, cu manusile puse, cu genunchii la piept. Incetasem sa ma mai uit la ceas fiindca timpul ar fi trecut si mai greu.

Spre dimineata (cred ca in jur de ora 4), chior de somn, am realizat ca mai am un pic. Pe Mickey Mouse nu il mai auzisem de ceva vreme. Cine stie, poate isi gasises ceva de ros pe langa refugiu..

Pe la 5:30 deja nu mai aveam stare. M-am ridicat din ,,pat” si am iesit din refugiu. Se ,,spargea” de ziua. Avea sa fie un rasarit frumos, chiar ,,incendiar” as spune.

Pe la 6:30 m-a lovit foamea asa ca m-am apucat sa fac niste supa (deh, aveam din belsug) si am mancat toate lipiile pe care le aveam. Inmuiate in zeama aia sunt excelente. Sunt cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru omenire.

Am iesit din ,,camera” si am admirat rasaritul in toata splendoare lui. Razele timide mangaiau Hornurile. Incepusem sa simt ,,caldura” si langa refugiu. M-am folosit de asta si mi-am facut inviorarea de dimineata. Ce bine era sa te dezmortesti dupa atatea ore de nemiscare!

Avea sa fie o zi splendida, fara indoiala, din punctul meu de vedere numai buna pentru fotografie. Ma gandisem sa merg in creasta si de acolo sa cobor pe la Stana Stevioara, Schitul Pahomie, apoi sa merg la Patrunsa.

Alta varianta era sa ma intorc pe drumul pe care venisem la refugiu in ziua anterioara. Mi-a suras mai tare insa traseul prin Hornuri si intoarcerea prin Poiana Scarisoara, apoi spre Patrunsa.

Din ce tineam minte, trebuia sa merg pe triunghi rosu, in directia sat Pietreni, apoi la un moment dat aveam sa schimb directia catre Patrunsa.

Imi iau la revedere de la refugiu si de la Mickey si plec spre Hornuri. E o dimineata frumoasa, nu e frig deloc (fata de ce traisem noaptea in refugiu acum era canicula) si bate usor vantul.

Ajung in creasta si vad cateva caprite care imi taie calea. Ce frumos, imi zic…

Imi aduc aminte iar de niste zile faine de Mai 2012 petrecute in zona asta. Zile faine, cu oameni faini, cu floricele peste tot pe pajisti, cu un cer de Buila albastru si presarat cu niste nori pufosi.

Merg mai departe, cu gandurile dupa mine. Ma opresc la un moment dat si imi dau seama ca e devreme inca si ca am o gramada de timp la dispozitie. Ma pun intr-o rana si incep sa fotografiez mai mult sau mai putin la intamplare.

Prind niste cadre faine cu ceata care se ridica peste dealuri, un soi de lac mic si inghetat in dreapta mea, calcarele albe care umplu pajistea pe care ma aflu, o farama din creasta Builei.

Urmeaza o coborare usoara pana la stana cea mare din poiana. Aici, cum zic englezii: the plot thickens. De ce? Fiindca traseul, asa cum il stiam eu, fusese remarcat recent. Iar eu auzisem ceva despre asta, vag, dar nu gasisem foarte multe informatii.

Stiam ca fusese remarcata creasta dar nu stiam si de alte trasee.

Ei bine, traseul pe care il stiam eu din amintiri, marcat cu triunghi rosu, ajungea prin Poiana Scarisoara, apoi te ducea pana in Pietreni. Si facusem traseul ala de cateva ori.

Traseul remarcat e un pic diferit. Venind dinspre Hornuri, mergi pe Muntele Albu, cobori pana te apropii de o poiana mare unde e o stana mare, si faci stanga mergand pe curbe de nivel (triunghiul rosu e aplicat pe pietre). Vezi la un moment dat vreo 2 stane iar alea sunt reperele. Treci de stane iar apoi intri in padure, mergi o portiune pe teren mai plat, apoi drumul coboara destul de serios, apoi dupa ceva vreme vei vedea indicatoare de Schit Patrunsa. Important de stiut ca nu mai ajungi in Poiana Scarisoara (cum era pe vremuri) ci undeva aproape de ea.

Am descoperit asta dupa ce am stat mult in cumpana si am facut multe ,,du-te, vino”. In final, am sunat pe cineva de la SALVAMONT si i-am zis ce stiam eu. Domnul mi-a explicat insa ca traseul a fost remarcat de curand si m-a indrumat pe unde trebuia.

Ce sa zic, noul traseu este superb. Mai ales toamna sau primavara, cand culorile explodeaza, este de vis.

De unde se face stanga catre Patrunsa poteca devine mai hardcore. Sunt cateva portiuni unde urci niste pante solicitante, apoi cobori, apoi iar urci. Eu eram destul de obosit asa ca am cam tras de mine.

Am ajuns intr-un final si la Patrunsa. Mi-a placut foarte mult drumul pana acolo (portiuni din el mi le aminteam bine din urma cu cativa ani). Cand am ajuns la schit m-a lovit iar linistea de acolo. In afara de un caine si doi magarusi nu am vazut pe nimeni acolo.

M-am asezat in iarba, am baut niste apa si mi-am tras sufletul. Mi-a placut foarte mult tura asta solo. Ca de obicei, am avut parte de aventuri. Asta a contribuit la farmecul celor doua zile.

Am coborat usor pe cruce rosie pana la masina. Mi-a luat cam o ora. Nu m-am grabit, m-am mai intalnit cu vreo doi credinciosi, am mai zis cativa de Doamne ajuta, si i-am dat la vale.

Am ajuns la masina pe o vreme superba. Era soare, cald; o toamna tarzie si frumoasa.

Mi-am luat la revedere de la Buila si mi-am promis ca revin prin Mai, cand va fi totul verde. Opa, mai e putin si vine timpul! :).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s