O Buila Vanturarita de Noiembrie

Se intampla prin Noiembrie 2017.  Ma gandeam de ceva vreme sa plec iar in Buila (nu mai fusesem de vreo 4 ani) si sa mai explorez diverse trasee pe care as putea sa le introduc in circuit turistic pentru straini.

Sincer, as fi vrut sa merg in Octombrie, atunci cand este nebunia de culori. Cum nu avusesem timp atunci, a ramas pe Noiembrie.

Mie imi place foarte mult sa merg in timpul saptamanii, cand de obicei nu e nimeni prin munti. Si na, daca am si program flexibil, de ce nu?

Imi place sa merg singur si fac asta de ani de zile. Este o activitate destul de riscanta fiindca esti pe cont propriu. Se intampla ceva, Doamne fereste….tough luck, you are on your own. Imi asum riscul insa. Asta nu inseamna ca sfatuiesc pe cineva sa faca asta. Este alegerea mea, proprie si personala.

Am plecat intr-o zi de luni, pe la 6 dimineata. Am zburat pe autostrada, am mers apoi ca prin branza pe la Dedulesti, am trecut de Casa Olteneasca (acolo mananc de obicei cand ma intorc din tururi pe Valea Oltului), iar mai tarziu am facut stanga catre Horezu.

Cand sunt singur prin deplasari imi place sa ma opresc pe marginea drumului, sa beau o cafea, si sa rulez in minte scenariul pentru tur. Analizez planul, ma gandesc la scenariul B, C etc. Defect profesional, cred. Ca ghid, intr-un tur, intotdeauna am mintea plina de idei.

Incet-incet ma apropii de Parcul National Buila Vanturarita (cel mai mic parc national din tara, o adevarata bijuterie). Recunosc satele prin care trec si imi aduc aminte de N aventuri pe care le-am trait in muntii astia. Povesti de spus la nepoti, nu altceva.

De data asta am ales sa plec din Barbatesti. De obicei plecam din Pietreni sau din Valea Cheii.

Cica ar fi un traseu care merge pe punct galben, din Barbatesti, pana la Schitul Patrunsa. Al dracului sa fiu daca l-am gasit…

Am mers in schimb mai departe si am trecut de toate reperele pe care le aveam in minte :)). Cum nu eram la program iar ziua era absolut superba, am tras pe dreapta de cateva ori, m-am intins pe iarba si am mirosit aerul de toamna….m-am simtit liber, ce sa mai.

E, si iata ca ajung pe un drum (hai sa ii zicem forestier) care ma scoate din sat, ma trece de o statie de purificare a apei, si intr-un final extrem de glorios ma aduce langa o …troita. De acolo clar nu mai am ce face. Parchez masina si ma uit dupa marcaj.

Este un marcaj acolo la intrarea in traseu: cruce rosie. Si aceasta cruce rosie duce pana la Schitul Patrunsa. Peeeeerfect!

De la Patrunsa aveam in plan sa urc la refugiu iar de acolo sa cobor la Izvorul Frumos si sa ma duc la Canton Cheia. Vorbisem cu cabanierul ca sa ma lase sa intru acolo si sa inoptez (cantonul era gol in perioada respectiva). John mi-a explicat unde sa gasesc cheia, cum sa pornesc lumina, de unde sa imi iau mancare etc. Totul era aranjat.

Dar, am decis sa schimb planul. De unde eram, daca ma uitam inspre Patrunsa, nu se vedea zapada. Dar m-am gandit…daca o fi zapada mai incolo, pe vai, pe muchii? Daca m-as duce pe creasta, acolo o fi zapada? Sau in chei?

Asa ca am decis sa merg catinel si sa petrec noaptea la refugiul Buila. L-am sunat pe John si i-am zis ca schimb planul si ca nu mai merg la canton.

Doamne ce frumos arata padurea! Si ce aer curat! Si ce liniste! Si covorul de frunze ruginite pe care calcam…O nebunie a simturilor.

Drumul marcat cu acea cruce rosie incepe cu un urcus sustinut, si o tine cam in acelasi stil vreo 45 de minute – 1 ora. Fiind singur, cu gandurile mele, nu m-am grabit absolut deloc.

Pe masura ce ma apropiam de Schitul Patrunsa (un alt loc fain de unde am multe amintiri) ma intalneam cu oameni care coborau de acolo si ma salutau cu: Doamne ajuta!

Fac o paranteza si spun ca atunci cand am fost la Patrunsa prima data, am fost invitati la masa de catre calugari. Am servit mancare de post si tare buna a fost. Iar linistea de acolo…e molipsitoare. Simti ca nu mai vrei sa deschizi gura vreo 2 zile dupa aia. Dar e bine; cateodata e buna si tacerea asta.

Ajung in poiana de langa schit. De aici se vede muntele in toata splendoarea lui. Nu stiu ce sa fac mai repede si in ce ordine: sa ma intind in iarba uscata si sa stau la soare; sa fac poze fiindca lumina este absolut bestiala; sa mangai magarusii care sunt prin preajma?

Decid sa ma intind in iarba si sa intru in atmosfera monahala. Vad niste calugari curiosi in departare. Unii ma saluta discret iar eu le raspund; altii probabil se intreaba: ce o cauta si crestinul asta aici intr-o zi de luni, si cu ruscac in spate?

De la schit si pana la refugiul Curmatura Builei voi face cam 3 ore. Asa scrie pe indicator; si va trebui sa urmez punctul galben.

Tin minte traseul asta fiindca l-am coborat acum 4 ani. Imi aduc aminte ca marcajele nu erau bine aplicate, se mergea pe curba de nivel si totul era abrupt, in special ultima coborare spre Patrunsa.

Ma pun in miscare si incep sa ii dau la deal. Este foarte cald, cred ca sunt cam 15 grade. Nu este zapada absout deloc, totul este ruginiu (superb), linistit, asa cum imi aminteam din alte ture din Buila.

Urcusul este foarte sustinut si abrupt. Imi ies ochii din cap dupa vreo 15 minute asa ca domolesc pasul. Profit de ocazie si scot aparatul de fotografiat.

Cred ca as putea sa stau doar aici si sa gasesc N unghiuri din care sa pozez muntii. Sunt destul de sus acum si ma uit in spate, spre Patrunsa. Se vede schitul, se vad crestele dealurilor, vaile dintre dealuri, si niste ceata subtire care face totul mai misterios. Pfoai, ce fain!

Ma intind in iarba, pe poteca abrupta, si stau acolo. Imi trec prin minte toti turistii cu care am fost pe coclauri in ultimii ani; sunt sigur ca Buila li s-ar fi parut ceva senzational. Avem o tara asa de faina, toate formele de relief, multe zone neumblate, salbatice, incremenite in timp….asa ciuda imi e cateodata ca nu promovam asta cum trebuie.

Englezii, australienii, canadienii, ar fi in extaz daca ar veni aici. Pentru australieni ar fi ca la ei in ,,the bush” , pentru englezi ar fi bucuria de a vedea ceva ce acasa nu mai au, iar pentru canadieni ar fi salbaticia cu care multi din ei sunt obisnuiti.

Dupa ce termin de contemplat peisajul mirific ma ridic si purced iar la drum. Mi-e clar deja ca asta va fi o tura foto in proportie de 90%. Am decis sa fotografiez numai RAW in astea 2 zile. Lumina este excelenta, cerul are un pic de nor, sigur va fi un pic de ceata dimineata, iar culorile de Noiembrie sunt superbe oricum. Deja imi imaginez cum va arata totul mai sus de Hornurile Popii. De acolo se deschide totul. De acolo voi prinde si padure, si hornurile, si muntii din zare, si dealuri, si refugiul.

Intr-o frumoasa luna de Mai, intr-o poiana din apropierea refugiului, am pozat flori de ,,nu ma uita”. Imi aduc aminte ca era plin..plin..plin de ele. De atunci au devenit florile mele preferate.

Acum nu sunt floricele insa peisajul de Noiembrie are un farmec aparte. Parasesc curba de nivel in curand, fac o coborare scurta intr-o zona mai stancoasa, apoi ajung intr-o poiana mare. Nu mai am mult pana la refugiu, probabil vreo 30 de minute.

Ma opresc sa beau niste apa si atentia imi este atrasa de un zgomot din dreapta. Primul gand a fost…URS. Eh, imaginatie debordanta. Erau de fapt 4 capre negre. Sareau din piatra in piatra si taaare sprintene erau.

Gata, ma apropii de refugiu. Vad Hornurile Popii si imi aduc aminte cu nostalgie de ele. Si nu numai de ele ci de toata zona asta frumoasa.

M-am miscat destul de bine. De la Patrunsa pana aici am facut cam 2 ore. Acum am tot timpul sa ma ocup doar de fotografii. Se va intuneca pe la 5 – 6.

Merg mai intai in refugiu ca sa imi scot cele necesare din rucsac. Of, drag refugiu, tare dor mi-a fost de tine!

E o senzatie tare ciudata sa fii singur pe munte. Sa stii ca nu va mai fi ABSOLUT NIMENI acolo cu tine, ca vei avea de ,,suportat” o liniste totala vreme de 2 zile.

Este si placut in acelasi timp. Sunt multe momente in care nu simt nevoia sa vorbesc nimic cu nimeni, sa fiu doar eu…cu gandurile mele.

Si cum eram eu singur cu ale mele ganduri, si imi scoteam diverse din rucasc….am realizat ca imi uitasem acasa sacul de dormit de iarna. Din greseala luasem unul de vara (parea unul din ala cu care mergi in VAMA VECHE si cu care doar te invelesti).

Si ce sa vezi? In curand avea sa se faca al naibii de frig. Genul ala de frig care face sa inghete apa in sticla.

Dar despre asta precum si despre soriceii din refugiu…in episodul urmator 🙂

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s